Minte-mă şi spune-mi că va fi bine

Când încetăm a dansa, începe haosul.

Nu mai eşti fluid. Începi să priveşti în urma paşilor tăi, să-i socoteşti, să-ţi aminteşti dacă ai făcut rotaţia corectă, dacă numărătoarea a fost conform instructajului.

Atunci nu-ţi mai priveşti partenerul în ochi, uiţi că ai palmele în palmele sale, intri în panică şi ai respiraţia sacadată…te împiedici.

Te enervează această bâlbâială şi te opreşti. Scotoceşti după nişte cuvinte întrerupte neuronal, mai că ies nişte înjurături, îţi laşi şi partenerul pe ringul de dans şi ieşi din sală cu o neputinţă de a înţelege ce s-a întâmplat. Şi cu toate că nu ştii, te grăbeşti să îţi pui eticheta „ nu sunt făcut pentru asta”.

Câţi nu sunt aceia care renunţă la ceva care îi face să plutească, să simtă, să trăiască, să se bucure, să fie fericiţi, înainte de a cunoaşte parcursul acestui dans, acestui drum ÎMPREUNĂ?

Încep să trăiască stări nebănuite, emoţii copleşitoare şi activează mecanismul defensiv. Acela prin care, de mii de ani, oamenii sunt supuşi rigorii şi implicit înfrânării simţurilor.

Cine spune ce şi cum e bine să simţim?

Ce e rău în a zâmbi cuiva care îţi place, în a fredona când ai căştile în urechi, în a îmbrăţişa fără teamă pe cineva care are nevoie sau poate ai tu nevoie? Sau a îmbrăţişa natura, tulpina unui copac, a îngenunchia lângă un lac şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru măreţia cu care ne înconjură.

De ce să nu ţii de mâna pe cineva care te încânta, care te dezmiardă? De ce să îţi fie frică să sorbi din privire pe cineva? De ce să nu arăţi ceea ce ţi se transmite? De ce să construieşti ziduri, să vorbeşti după bariere când poţi să te aşezi lângă o altă persoană să îi simţi căldura, răceala, bucuria ori tristeţea?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt deja acolo, lansate, demonstrate ştiinţific. Marea problema e că prea puţini aleg să îşi iasă din schemele ancestrale, din voia părinţilor, bunicilor, a prietenilor „sfătoşi” şi şmecheri absolvenţi de şcoala vieţii.

Mi s-a dat să cunosc, şi personal şi prin prisma poveştilor de viaţă a celor care mă înconjură, o sumedenie de tipologii umane, caractere singulare şi în cuplu, oameni care par sănătoşi, oameni dezechilibraţi, oameni care par bolnavi, dar simt prea mult.

Numitorul comun este frica de viaţă. Viaţa ca Dar.

7b6814a1-a3e8-4150-a709-362a55be2b75_post

Oamenii trăiesc pentru a aduna. A aduna reuşite, succes, admiraţia celor din jur. Şi unii o fac chiar foarte bine. Şi strâng, strâng, merg pe linii deja trasate de alţii, aleg un loc în societate, îşi fac o familie şi ani de zile „luptă” pentru a fi în top. În topul personal. Şi după ce au bifat punctele de pe lista fac precum dansatorul care a ieşit din ring. Se poticnesc, se uită în spate. Şi vad că partenerii aleşi nu mai sunt demult cei aleşi, ei înşişi nu mai ştiu de ce au ales astfel, familia e neglijată în favoarea succesului profesional, sufletul e…departe. Mulţumirea interioară?  Haos.

Atunci începe un proces în urma căruia tencuiala e dată jos până dincolo de cărămidă. Până acolo unde poţi vedea văzduhul. Limpede. Clar. Oglinda din tine. Acolo poate altcineva te aşteaptă, altcineva îţi oferă ceea ce acum cauţi cu disperare şi nu credeai că îţi lipseşte. Acel plin care nu încăpea în golul tău orb. Acum e aici. Te iubeşte.

TU?

Tu unde eşti?

Nu mint când îţi spun că totul va fi bine.

stories-in-the-mind-I-love-possiblities

 

Photo: Acrylic Jolene Summer

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s